marți, septembrie 11, 2012

Copii mari si parinti

Cand am plecat sa dau admitere la facultate am fost singura, parintii mei erau prea suparati pe mine ca sa ma insoteasca. A fost un fel de pedeapsa, nu intelegeau de ce merg atat de departe de casa si oricum nu credeau ca voi intra la facultate, nu din primul an.

 Am luptat si atunci si apoi, in fiecare an, pentru fiecare situatie in care ar fi trebuit sa ma maturizez. Am avut strategii, subterfugii, aliati, planuri principale si de rezerva. Parintii mei au devenit inamici. Aranjamentul acesta a fost bun, pentru perioadele de criza, insa pe timp de pace a fost catastrofal.
De fapt nu am avut perioade de pace. Cand ceream ajutor, invariabil primeam aceeasi replica: " Tu intotdeauna te-ai descurcat, vei vedea ca si acum vei gasi o cale."

Pe moment ma umpleam de mandrie. Eram mandra pentru cat de departe ajunsesem singura, insa sentimentul care lua imediat locul mandriei era o mare tristete. Aveam nevoie de parintii mei. M-ar fi bucurat orice alta reactie.

Dar dragii mei, vine o vreme cand familia isi cere drepturile si incepi sa te intrebi cat de mult te definesc relatiile cu familia de origine. Te definesc la fel de mult ca si celelalte relatii, te definesc mai mult sau te definesc in totalitate? 

Un olandez destept a dezvoltat o teorie a sistemului familial care spune ca reprezentarile mentale ale relatiei cu familia se stabilizeaza in jurul varstei de 8 ani si sunt atat de puternice, ca nu se schimba niciodata in mod pasiv. Orice persoana care intra in anturajul tau inlocuieste reprezentari mentale ale relatiilor deja existente.

In aceasta noua lumina, concluzia este ca relatiile cu familia de origine nu te pot defini in totalitate, dar iti pot pune probleme serioase daca le ignori. 

Cum sunt o persoana de actiune (va amintiti, nu-i asa?), mi-am suflecat manecile si de-a lungul a doi ani am "dezgropat" toate osemintele din dulap lucrand de una singura sau impreuna cu colegii mei de formare. Am incercat tot ce se putea incerca, lucrul cu linia timpului, respiratie holotropica, coaching, constelatia familiei si in final am capitulat, m-am inmuiat, cum se spune. De fapt am descoperit ca se poate si altfel. Poti sa obtii lucruri si intr-un alt mod, fara sa te afli permanent in defensiva. Pentru ca cel mai agresiv intr-o lupta este cel mai speriat, iar eu asa eram, foarte speriata, permanent speriata. 

Nu am cerut nici un fel de explicatii parintilor mei, niciodata, nu a fost nevoie. Ii privesc ca pe niste copii, de fapt asta si sunt. Imi dau seama cat de greu le-a fost cu un copil razvratit ca mine. Intre paranteze, sunt cea mai mica din trei copii. 

Dar a venit acum un moment, de o importanta coplesitoare pentru mine, un moment care imi va rescrie viata si abia acum pot spune ca sunt gata sa il imbratisez. A venit momentul sa ma maturizez, sa imi iau in mod simbolic viata din mainile lor si sa fac ce-i mai bun din aceasta viata. Este comod sa raman lipsita de autonomie si sa astept ca cineva din exterior sa imi valideze faptele. Este viata insasi imbratisarea acestui adevar si nu vreau sa devina prea tarziu, nu vreau sa las sa se intample. 

Asa ca ma inclin simbolic in fata mamei si ii spun: "Draga mama, au fost si momente bune si mai putin bune, eu iti multumesc pentru toate; dar a venit momentul sa imi iau viata din mainile tale si sa o traiesc singura mai departe. Vreau sa am o viata implinita si extraordinara" la fel si in fata tatalui: " Draga tata, au fost si momente bune si mai putin bune, eu iti multumesc pentru toate; a venit momentul sa imi iau viata din mainile tale si sa o traiesc singura mai departe. Vreau sa am o viata implinita si extraordinara."

Suna banal, dar am vazut miracole cand aceste cuvinte au fost spuse din inima.
Fiti intelepti!

Demersul simbolic este imprumutat din "Constelatia familiei", o metoda foarte puternica si foarte eficienta de autonomizare si intelegere a sistemului familial, la nivel emotional. Recomand cu caldura!







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu