vineri, octombrie 05, 2012

Vertigo

Am fost foarte impresionata de acest text pe care l-am primit de la o prietena foarte buna si foarte draga, un fel de suflet geaman al meu:) Imi plac sensibilitatea, sinceritatea, bogatia reprezentarilor vizuale si tactile. Iar fraza de la final "...dar, ce naiba, putea sa ii spuna cineva!" este colosala.

"Cu fiecare introspectie merg tot mai adanc si mai dureros. Si simt ca mai am inca mult de coborat...

Linistea e din ce in ce mai mare, ca si presiunea, ca o scufundare in ocean. Capul vajaie, inima bate tare si un gol imens se casca in capul pieptului. Astept, fara sa stiu pe care dintre ele le doresc mai mult: sa ating fundul si sa ma avant spre suprafata sau sa mor inainte de clipa in care suferinta va deveni totala.

Ca o inima de purpura pictata de Dali, fascinanta si inspaimantatoare deopotriva. Abstracta, dar limpede in strigatul sau, contractata, dar gata sa cuprinda Totul, ca un pumn, ca o icoana, ca un varf de sageata, ca o imbratisare. Diferit si totusi asemanator, emotionant pana la lacrimi si totusi eliberator. 

N-am sa incetez niciodata sa ma mir si n-o sa ma opresc niciodata din a cauta. Uneori gasesti fericire in a-ti asuma tristetea pana la capat. Fericirea ca esti viu in mijlocul furtunii si poti sa vezi prima raza de soare care strapunge intunericul.

Inima este simetrica numai in mesajele indragostitilor care cred ca este suficient sa indoi hartia lucioasa in doua si dintr-o singura taietura sa obtii inima perfecta, egala, simetrica. Cei care au luat peste 5 la biologie stiu ca inima nu este niciodata simetrica. La fel si cei care au luat peste 5 la lectia vietii.

Cine este “curios” sa se cunoasca nu-si inchipuie in ce aventura se arunca. Nu simte cum isi leaga elasticul de glezne, nici cum se urca pe cel mai inalt pod si nici zvacnetul in gol. Simte doar cerul rasturnandu-se, simte doar propria fiinta concentrata in insasi esenta sa, intr-un punct minuscul din creier care pare singura legatura cu realitatea, si , in fine, valurile de greata care izbesc la fiecare zmucitura a elasticului. Si recunostinta amestecata cu revolta ca aceasta experienta nu e mortala, dar, ce naiba, putea sa ii spuna cineva!"

Reality zone...in loc de final.

Am luat metroul in directia gresita. M-am intors o statie. Am mers apoi o statie prea departe. M-am intors. Toate astea fiindca scriam pe "blecberi" fara sa ma pot opri.
Cand am ajuns in statia mea de metrou aveam senzatia ca sunt si nu sunt acolo, in acelasi timp. Am urcat scarile in fuga, am tras aer adanc in piept de cateva ori si mi-am batut singura din palme, ca celor care trebuie scosi din transa. Apoi m-am luat la intrecere cu cainii strazii si cu masina de gunoi, am ajuns acasa calcand peste marea de pantofi adunati la intrare in semn de bun venit, am spalat vasele, am mangaiat pisica, am impartit cu ea o conserva uscata de "pateu" si am baut must singura. Nu m-am uitat la filmul prost de la TV si am continuat sa scriu pana la epuizarea "blecberiului"...ceasul arata ora 3, 5 octombrie 2012...

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu