joi, noiembrie 14, 2013

Aceeași zi și nu tocmai

Azi dimineață m-am trezit, ca de obicei. Mi-am băut cafeau ca de obicei. Am reflectat cateva minute ca de obicei. Apoi am pornit către birou ca de obicei.
După câțiva pași și după ce am dat bună dimineața portarului din curbă, am trecut de farmacia din colț și am privit curioasă fețele tuturor oamenilor care și ei mergeau, ca de obicei, fiecare către destinația lui, am simțit că ziua de azi "coace" ceva. Și când am întâlnit un cuplu de bunici cu nepoțelul lor stând cuminte în cărucior și facându-și de lucru cu un biscuite am știut: "Bum". Sigur ziua asta pregătește ceva.

Apoi am fost atentă tot restul zilei, o atenție difuză, care a pândit de undeva de deasupra mea în tot timpul în care am pregătit materialele pentru cursul de luni, am avut discuții cu colegii mei, am rezolvat crize apărute din senin, am mâncat de prânz, am avut și mai multe discuții cu colegii mei:)

Către după-masă mi-am strâns toate lucrurile și am pornit pe același drum înapoi. Emoția pe care am simțit-o dimineața era tot acolo, nu la fel de puternică, dar tot acolo. Am trecut în sens invers pe lângă farmacia din colț și până să ajung la portarul din curbă am trecut pe lângă un om fără adăpost. Stătea așezat direct pe trotuar cu un pahar de carton în față. Din spate m-au depășit o mămică cu o fetiță, fetița avea în jur de 5-6 ani. Am auzit frânturi de discuție: "Mami ce face omul care stă pe jos cu un pahar ca al tău în față, mama avea un pahar de carton cu cafea în mână." Mama răspunde: "Știi, sunt unii oameni care au probleme, nu au o casă în care sa locuiască." Fetița găsește o soluție la îndemână, este limpede că este afectată de ceea ce tocmai a văzut.: "Dar de ce nu merge la hotel?" Nu am înțeles ce a răspuns mama, dar o puteam vedea pe fetiță care se tot întorcea să vadă ce mai face acel om. Și ce am văzut pe fața ei m-a pus rău de tot pe gânduri.

Suntem înzestrați din naștere cu compasiune. Acea fetiță ar fi făcut ceva pentru persoana care cerea ajutor. Reacția ei a fost naturală. Copiii la vârsta de 5-6 ani sunt neatinși, nu sunt încă deformați de condiționări, fie ele conștiente sau inconștiente. Reacția ei a fost compasiune în stare pură.

Atunci cum se face că de-a lungul anilor deciziile pe care le luăm ne îndepărtează atât de mult de compasiune, de esența noastră?

Apoi aproape instantaneu o altă întrebare a răsărit în mintea mea. O întrebare care mi-a umplut ochii de lacrimi: "Și dacă față de alții nu avem compasiune, cum am putea avea compasiune față de noi înșine?"

Am ajuns acasă și acum scriu această postare. Ziua de azi mi-a servit o lecție. Ziua de azi nu a fost la fel, nu a fost ca de obicei. Nici nu are cum să fie pentru că sunt încă departe de casă. Sunt departe de casa mea din România, de familia mea, însă din fericire chiar acum bat la ușa casei sufletului meu. Sunt fericită și înfricoșată. Dar despre asta într-o postare viitoare.

Fiți înțelepți! 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu