Ambasador Star of Service

vineri, martie 18, 2011

Suferinţa este bună

"Nefericirea are aspecte comice care nu trebuie niciodata subestimate." replică din filmul Moliere, 2007

Amintiţi-vă un moment din ultimele zile în care aţi judecat pe cineva sau o situaţie, ceva de genul "Copilul meu este un copil bun.", sau "Am o relaţie excelentă cu şeful meu, ce norocos sunt!" sau "Ce pisică nebună, m-a zgâriat!"
De îndată ce aţi dat verdictul de bun, excelentă, norocos, nebună au intrat în scenă şi rău, groaznică, ghinionist şi sănătoasă. Mecanismul este simplu, etichetaţi şi automat apare o graniţă, graniţă care desparte bunul de rău, nebuna de sănătoasă şi lista poate continua. Nimic interesant până aici.

Partea interesanta de-abia de acum începe:-)
Unde există o graniţă, hopa apare şi un conflict, iar conflictele din interior se transferă instantaneu în exterior. În concluzie, zi de zi nu facem altceva decât să ne manifestam conflictele interne în realitate. 

Cum se poate opri acest fenomen? Deşi sună paradoxal cred că suferinţa ne poate duce dincolo de blocaj, dacă îi înţelegem modul de utilizare.

Cea mai mare parte din viaţă ne identificăm cu mintea noastră. Fac un test rapid. Ce se întâmplă prima dată când spun PICIOR? Automat vă apare în minte imaginea unui picior, nu-i aşa? Câţi dintre voi au simţit imediat senzaţiile din piciorul propriu? Acum să repetăm exerciţiul când spun CINE EŞTI TU? Probabil vizualizaţi şi în acelaşi timp listaţi în minte ce credeţi că sunteţi. Deci iată cum ne identificăm cu ce gândim că suntem, cu o parte din mintea noastră. Cum ne pricepem de minune să ascundem cu grijă ce nu dorim să se creadă despre noi ( în UMBRĂ), deja suntem într-o zonă mai mare de conflict. Conflictul se naşte de data asta între ce acceptăm cu mintea că suntem şi ce nu acceptăm cu mintea că suntem. De exemplu câţi dintre voi puteţi enumera mai mult de 3 defecte într-un interviu de angajare? Am avut o perioadă când trebuia să inventez defecte la interviuri, pentru că eram complet oarbă când venea vorba de UMBRA mea.

Totuşi care este ieşirea din această situaţie? Păi în prima fază va fi suferinţa, multă suferinţă, uneori de nesuportat, suferinţa ne semnalează că este nevoie să ne extindem identitatea de la SUPRAEU la un EU lărgit care va include şi UMBRA. Nu mă întrebaţi de ce există acest impuls, nu am găsit răspuns încă, ştiu însă că majoritatea adulţilor trec la un moment dat prin această transformare, unii o numesc criza vârstei mijlocii, alţii criză de identitate, alţii o leagă de schimbările din Univers. În final cred că toţi au dreptate, pentru că acolo unde există o criză se iveşte şi o oportunitate, cea de a deveni mai buni, mai liniştiţi, mai fericiţi.

"De ce eşti nefericit?
Fiindcă 99,99 la sută 
Din ceea ce gândeşti
Şi din tot ceea ce faci,
E pentru tine însuţi-
Şi tu nu exişti."
Fără graniţe, Ken Wilber

 Şi cum să nu suferi când lumea ta se desface în bucăţi şi se prăbuşeşte, iar tu te simţi mai confuz decât un pacient după o anestezie generală? Cum să nu plângi şi să fii disperat când vezi că nimic nu pare să funcţioneze din noianul de lucruri pe care le descoperi citind şi mergând la cursuri? Uneori situaţía ta financiară te aduce la exasperare, alteori relaţiile cu cei din jur se inrăutăţesc. Procesul acesta de trasnsformare îl vei parcurge singur, iar sentimentul de singurătate uneori te va copleşi. Cam astea sunt mecanismele suferinţei aşa cum le-am experimentat eu. 

Primul pas în depăşirea suferinţei ar fi să înţelegi că ce ţi se intâmplă este un proces normal în viaţa unui adult. Nimeni nu te-a pregătit pentru o astfel de criză şi de cele mai multe ori criza este tratată ca fiind tabu, mai ales când este însoţită de depresie. 

Al doilea pas este să te gândeşti că în sfârşit ai o şansă să fii mai atent la nevoile tale reale, cele pe care nu le-ai ascultat niciodată, că totul este posibil şi că îţi poţi reinventa viaţa într-o direcţie nouă. O parte din tine suferă, dar Întregul este ok.

Al treilea pas este să încerci să nu te agăţi de suferinţă ca de un colac de salvare sau să o negi, ci mai degrabă să o laşi să se manifeste.

"În consecinţă fiecare simptom - deprimare, anxietate, plictiseală sau spaimă - conţine o faţetă a UMBREI, o emoţie...Este important să înţelegem că simptomele, oricât de inconfortabile ar fi, nu trebuie respinse, ignorate sau evitate. deoarece în ele se află cheia propriei lor dezintegrări. A respinge un simptom înseamnă a lupta împotriva umbrei conţinute în simptomul respectiv, adică exact procesul care a cauzat iniţial problema.
Ca prim pas terapeutic la acest nivel, trebuie să oferim spaţiu de manifestare, să ne împrietenim chiar cu sentimentele neplăcute numite simptome. Trebuie să le privim în mod conştient, cu o atitudine de acceptare cât mai deplină. Iar aceasta înseamnă să ne permitem nouă înşine să ne simţim deprimaţi, anxioşi, plictisiţi, răniţi sau stânjeniţi. În loc să ne opunem şi să negăm cu îndârjire aceste sentimente, trebuie să le permitem pur şi simplu să se manifeste. Chiar să le încurajăm. Să invităm simptomul să se apropie, să răsufle liber, iar noi să rămânem conştienţi de existenţa lui ca atare."

În speranţa că am făcut puţină lumină în partea cu suferinţa, vă doresc o zi frumoasă!

2 comentarii:

  1. Ca sa ma imprietenesc cu simptomul inseamna, pentru mine, sa stiu ca la un moment dat va disparea. Adica, nu simptomul in sine sperie ci faptul ca starea asociata simptomului ar putea fi ireversibila. Il inviti, il lasi sa se manifeste, il privesti si...apoi? Sau doar il privesti si lasi lucrurile sa se INTAMPLE firesc, dincolo de controlul constient? Daca e asa, atunci asta e marea provocare: sa renunti la control.

    RăspundețiȘtergere
  2. Incearca o singura data Anca, practica inainte de teorie:-)

    RăspundețiȘtergere