Ambasador Star of Service

joi, mai 26, 2011

Iubirea intre fiziologie si poezie

Am fost învăţaţi sau am învăţat pe cont propriu, că iubirea este ceva ce simţi atunci când întâlneşti persoana potrivită. Am fost înconjuraţi de iubire maternă, paternă, fraternă, cea a bunicilor, a familiei lărgite, mătuşi, unchi şi veri, dacă avem o astfel de familie. Dăruim în fiecare zi iubire copiilor noştri, partenerilor de viaţă. Iubirea aşa cum o întâlnim în viaţa de zi cu zi, aşa cum se vorbeşte despre ea, pare a fi o emoţie şi nimic mai mult. Unii o confundă cu admiraţia, alţii cu compasiunea. Puţini intuiesc faptul că lumea noastră are un singur fundament: iubirea. Iar noi trăim pentru a primi şi dărui iubire.

Vă voi spune o poveste despre iubire, inspirată din realitate, o întâmplare petrecută într-o secţíe de nou-născuţí.
În anii '80 progresele obţinute în domeniul reanimării au permis nou-născuţílor să supravieţuiască la vârste din ce în ce mai mici. Incubatoarele ermetic închise, echipate cu sisteme de radiaţii ultraviolete puteau reproduce condiţiile vieţii pentru micuţii veniţi pe lume înainte de vreme. Dar, la vremea aceea s-a observat că sistemul nervos deosebit de fragil al prematurilor suporta greu manipulările pe care le implica îngrijirea lor, aşa că pe incubatoarele mai sus pomenite au apărut etichete mari pe care scria " A nu se atinge!", iar personalul a fost instruit să îngrijească bebeluşii fără să mai aibă contact fizic cu ei. Pînă şi celor mai "rutinate" asistente li se strângea inima auzind ţipetele disperate ale bebeluşilor, însă conştiincioase, îl ignorau.
Numai că în ciuda temperaturii ideale, a alimentaţiei măsurate în miligrame şi a luminii UV bebeluşii nu creşteau. Din punct de vedere ştiinţific, era un mister. Nu exista nici o explicaţie logică a faptului că natura refuza să coopereze.
Apoi, într-un departament de neo-natologie din America, s-a observat că unii bebeluşi, cu toate că se aflau în incubatoare, păreau să crească normal. Protocolul era acelaşi, sau mă rog, aproape acelaşi... La o anchetă ulterioară a ieşit la iveală, spre marea uimire a medicilor, faptul că toţi copiii care creşteau erau îngrijiţi de aceeaşi infirmieră de noapte, angajată de curând. Interogată, tânăra a ezitat mai intâi, apoi a mărturisit că nu era în stare să îndure plânsul micuţilor. La început temătoare, deoarece era interzis, apoi cu o siguranţă crescândă văzând rezultatele, ea începuse, cu câteva săptămâni în urmă, să-i mângâie pe bebeluşi pe spate pentru a le potoli plânsul. Şi cum nu s-a produs nici una dintre reacţiile negative de care fusese avertizată, a continuat. Ce a urmat? Schimbarea protocolului, bineînţeles.

Sunt mulţí părinţi care cred că dacă îşi iau copilul-bebeluş în braţe când plânge, nu este bine. Primele luni de viaţă sunt acelea în care micuţul învaţă lecţia despre încredere. Din clipa naşterii, absolut tot ceea ce face bebeluşul se traduce prin " Eşti acolo?", iar tot ceea ce face mama ar trebui să fie acelaşi răspuns "Da, sunt aici!". Copiii rămaşi "repetenţi" în această perioadă a vieţii vor fi vitregiţi de cea mai importantă resursă, Încrederea, în ei, în ceilalţi. În concluzie, atâta timp cât răspundeţi copilului  "Da, sunt aici!", cu iubire şi îmbrăţişări, nu aveţi cum greşi.

O zi minunată şi nu uitaţi că suntem alcătuiţi din celule şi multă iubire.

3 comentarii: