Ambasador Star of Service

marți, decembrie 20, 2011

O zi

Am primit o agenda roşie pentru 2012. Am răsuflat uşurată “Deci 2012 există...cineva s-a gândit să comande agende pentru anul viitor

Intru în benzinărie să beau o cafea până merg la serbarea copilului. Dimineaţa a început cam greu, jumătate din ce am făcut rămâne un mister pentru mine. O voce puternică mă scoate pentru câteva clipe din amorţeala “Imediat vă servesc şi pe dumneavoastră, doamnă!

Mă aşez la o masă, deschid agenda roşie şi îmi notez pe prima pagină subiecte pentru articole. Aş vrea să scriu despre confuzia pe care o facem între aspiraţii şi realitate şi despre ceva ce există cu siguranţă, chiar înainte de apariţia unui obiectiv. Este ceva acolo care ne opreşte să facem pasul, să ne stabilim un obiectiv. Acel ceva face diferenţa şi nu este vorba despre motivaţie. Motivaţia este doar un efect, sistemul porneşte din altă parte.

Înghit destul de greu prima gură de cafea, braţele şi pieptul mă dor în amintirea primei zile de gym de anul ăsta, cea de ieri. În mintea mea se învârt prea multe subiecte pentru ora asta a dimineţii, pe fundal Enrique se aude în surdină “I can be your hero baby…”. Ăsta da subiect şi titlu…îmi spune Îngrijoratul din capul meu.

Oamenii  trec pe lângă mine şi mişcă aerul într-un mod plăcut, miroase a căldură şi din când în când a parfum. Lumina e discretă, din când în când mai aud fragmente de discuţie ...o zi frumoasă!” , „Auzi, ..., hă, hă, hă...”, “...Încă nu m-am trezit”, “blă, blă..şi ce...ceşi, ..mea..”, “te bagi în mintea ei…”

Vocile diferă sunt mai joase sau mai înalte, mai sonore sau mai răguşite, se împletesc într-o armonie perfectă şi curg ca o melodie de fundal. Enrique a amuţit, iar Dan Bitman este în plin refren “Poate ca ieri, poate că azi…

Privesc prin geam la o puştoaică drăguţă, înaltă, cu bucle şi ochelari care urcă in maşina lui. El meştereste sub capotă, ea este toată numai zambet. El se urcă lângă ea, au plecat. Se eliberează un loc în parcare, însă cu siguranţă în câteva secunde altă maşină, altă poveste va parca în faţa mea, dincolo de geamul bine şters de la benzinărie.

Exerciţiul îmi face bine, sunt aproape de sinestezie, am citit eu undeva că putem să vedem ce auzim, să simţim ce vedem şi să auzim ce simţim, se cheamă sinestezie. Sunt mult mai înviorată, oare din cauza cafelei sau din cauză că ritmul zilei s-a accelerat? Iar eu simt ce aud şi ce văd şi ce simt şi zâmbesc:-)

Hai să aveţi o zi buna!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu