Ambasador Star of Service

marți, ianuarie 28, 2014

Atât de stângaci

Suntem atât de stângaci în a ne exprima sentimentele, vai mie! Nici nu știu de ce ne temem mai tare, de faptul că ne va afla cineva micile secrete "murdare" sau că vor veni peste noi emoții care ne vor desface corpul în mii  de bucăți dureroase și neliniștite.

Sigur există un fir nevăzut care leagă cele două frici. Tragi de un capăt, ajungi la celălalt si viceversa. Deci care este întrebarea corectă? Voi ce credeți? Că eu nu știu ce să cred.

Aș crede că durerea și senzațiile corporale sunt cele care ne sperie, acele sentimente neplăcute de sfârșeală, acea senzație de confuzie, de gol fără speranță, de gheară înfiptă adânc care răscolește fără milă, dar din capătul celălalt aud chemarea de fata morgana a gândurilor mute. De ce sunt gândurile mute? Pentru că sunetul lor este insuportabil, atât de insuportabil că preferăm mai degrabă să ne prefacem că le citim de pe buzele minutelor în care zacem cu mintea încleiată fără să acționăm. Și știți ce? Nu ne ajută. Nu ajută negarea și nici evitarea. 

Scriam acum o postare despre onestitate. Asta ajută, este singura dealtfel care ne mișcă din negare și evitare către vindecare. Dar și când onestitatea există ca intenție suntem atât de stângaci în a vorbi și a ne exprima sentimentele. 

Sunt câțiva pași pe care i-am învățat și care ajută mintea să rămână concentrată și să nu se întoarcă în evitare. Unul ar fi să știm ce simțim. Ce este ceea ce simțim? Este frică, bucurie, furie, iritare, panică, teroare, anticipare sau poate un amestec din mai multe? Uneori putem simți excitare sau durere, emoțiile se manifestă în moduri nebănuite. 

Al doilea pas este să evaluăm cât de profund este ceea ce simțim. De obicei se corelează cu cât de "orbi" sau "surzi" suntem. Cu cât mai orbi/surzi, cu atât mai profunde…

Al treilea pas este asumarea. Poate 99% din cauze sunt externe, alții, contextul, etc. Dar 1% sunt în responsabilitatea noastră. Acel 1% cum ni-l asumăm? Cum procedăm noi astfel încât să ne regăsim mereu și mereu în același scenariu? Ce beneficiu tragem din acest tipar? Și dacă da de unde ni se trage? Ce nevoi avem și le ascundem sub preș? Și cum altfel ne-am putea satisface acele nevoi? Cum ar putea celălalt să ne completeze în această incursiune. Este o persoană importantă pentru noi sau ba?

Când am traversat cei trei pași suntem pregătiți să comunicam autentic. Este vorba despre un proces, așa că va dura ceva. Abia acum ne deschidem inima si o cale noua, abia acum putem vorbi despre dezvoltare. Abia acum putem lăsa lucrurile să se întâmple. Abia acum aliații noștri invizibili vor intra în acțiune. 

Pare concret, dar nu este. Pașii deprinși de mine sunt o cărare surprinsă într-o învălmășeală de posibilități, una mai atrăgătoare ca cealaltă. Cine spune care este calea către casă? Este rândul vostru să descoperiți. Fiți înțelepți, cântăriți, întrebați, evaluați!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu