Ambasador Star of Service

joi, martie 15, 2018

O emoție care trebuie spusă

   Este seară, sunt într-un restaurant și mă uit în jur la oameni prinși în conversațiile lor, absorbiți de lucruri concrete care se soldează cu planuri pentru zilele care urmează. O femeie trecută de patruzeci de ani, îmbracată într-un stil inventat de ea, sare în picioare de pe scaunul ei și se înșurubează pe tocurile cui, ori de câte ori discuția de la telefonul mobil se "încinge" și are de transmis instrucțiuni importante. Apoi se plimbă spre ușă și înapoi vorbind tare și cu aplomb. La masa din fața mea o altă femeie cu o siluetă subțire pare ca umple incăperea cu gesturile ei largi și râsul strident. Pe oamenii aceștia pe care altădată i-aș fi privit încercând să îi descifrez, astăzi îi evaluez cu un fel de invidie.

  Oamenii aceștia sunt angajați în societate, sunt ocupați, au lucruri de făcut. Oamenii aceștia știu lucruri despre viața lor și cum poate ea să fie condusă. Viața îi primește în centrul ei pe acești oameni, iar ei știu cum să dea inapoi ceea ce au primit.

   E un schimb cinstit, ei acceptă și ocupă un loc disponibil în lume și lumea se revanșează față de ei oferindu-le avantajele locului ales să fie ocupat. Și locuri ca acestea sunt cu miliardele. Este disponibil un loc persoană de succes născută înainte de 1990? Puf, deja este ocupat de cineva care muncește la asta din copilărie. Se eliberează un loc de ratat născut înainte în 1980, se găsește vreun neadaptat să intre în rol, din nou, cu pregătire încă din uterul matern.

   Sunt disponibile câteva mii de locuri de politicieni, din școală se prefigurează deja câteva mii de copii care vor deveni politicienii în cauză de mâine. Asistente, medici? Nici o problemă, s-au născut deja vreo câteva sute de duzini. Toți acești oameni lucrează asiduu la mersul lucrurilor în societate. Este loc pentru scriitori, artiști, filozofi chiar, istorici, gospodine, copii răsfățați, adolescenți rebeli și lista poate continua. Eu cred că acești oameni sunt, cum spuneam, angajați în lumea asta și se simt la locul lor în ea. Poate în cazul adolescenților rebeli, a unor gospodine și a ratatului născut înainte de 1980, afirmația mea să nu fie întru totul valabilă, dacă mă gândesc că aceștia ar putea fi prinși în crize de identitate grave sau mai puțin grave.

 Ziceam de evaluarea mea atinsă de un fel de invidie. Nu spun că sunt singura în această situație, dar eu nu mă simt deloc așa. Nu mă simt la locul meu în această lume. Am fost copil, adolescentă, apoi studentă, farmacistă, femeie de succes născută înainte de 1980, dar acum nu mai sunt nimic din toate acestea. Am acceptat rolurile pe care le-am "ocupat", am dat tot ce am putut și am obținut stabilitate financiară, recunoaștere. O vreme am funcționat conform standardelor societății, însă după o vreme energia mea interioară pusă în spatele acestui țel s-a diminuat până la stingere. Ba am căpătat un soi de ostilitate și o undă de rebeliune la adresa sistemului. Toate încercările mele de a-mi recăpăta rolul pe care l-am abandonat la un moment dat au fost sortite eșecului. De aproximativ 10 ani sunt între sisteme. Nu s-au inventat încă etichete, roluri pentru locul meu de acum. Sunt probabil explicații de tot felul în psihologie sau în alte domenii, sociologie, recrutare. Am auzit termeni ca "renegați de carieră" și alte inepții asemănătoare. Însă este clar, eu caut un loc în care să funcționez în ritmul meu și în care să mă simt motivată din nou, angrenată în viață mai degrabă decât în societate, în lume.
Nici nu știți câte complicații mi-a adus această căutare. Până acum am căutat în interior și cred că am procedat corect. Am descoperit sursele inadecvării mele, descoperirile au fost anevoioase și revelațiile puține. Întotdeauna adevărurile interioare sunt amare. Condiția umană nu este una facilă, este tensionată, sfâșiată de contradicții, guvernată de contrarii.

   Acum a venit momentul să caut și în exterior. Am câteva idei și sunt hotărâtă să nu dau înapoi. Sunt precum Iacob în lupta lui cu mesagerul înaripat. Lupta se dă în înuneric, este clar că Iacob este în inferioritate, însă Iacob nu renunță, nu îi dă drumul oponentului până nu primește binecuvântarea acestuia. Lupta mea a ajuns în acest punct.

   Articolul meu nu este despre invidie, nici despre inadecvare, nu este împotriva sistemului, nu încurajează rebeliunea. Nu vorbește despre nedreptate, nu caută vinovați. Articolul meu este despre această emoție care trebuie spusă, despre exprimare, despre locul unic pe care îl avem în această viață, despre amprenta pe care o punem fiecare în această lume. Este despre regăsire, căutare interioară, conectivitate și curaj. Este despre ponderare, despre medierea dintre disperare și exaltare.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu